Copiii

Copiii sunt inocenți. Copiii sunt sinceri. Copiii știu doar să iubească. Ei nu știu ce înseamnă ura, rasismul. Nu țin cont de culoarea pielii și nici de limba vorbită. Ei le zâmbesc oamenilor urâți, celor frumoși, celor săraci sau bogați. Nu țin seama de reguli și întreaga lume este locul lor de joacă. Ei nu știu ce este frica și nici nu vor să le face rău celor din jurul lor. Copiii sunt frumoși.

Noi, noi suntem cei care îi învățăm să urască. Nu-i lăsăm să se apropie de cei care vorbesc o altă limbă sau au o altă culoare a pielii. Îi învățăm că cei care au grămezi de bani și de bunuri materiale sunt cei mai buni, mai frumoși, mai inteligenți, mai…Și pentru că acestea nu sunt destule îi mai învățăm și să mintă de mici. Și apoi îi pedepsim dacă nu au spus o minciună când am vrut noi sau dacă au spus o minciună fără să le dăm noi voie. Dacă se joacă atunci când avem invitați îi certăm pentru că sunt gălăgioși, dar și certam și dacă nu vor să recite o poezie în fața acelorași invitați. Îi învătăm că lumea îi bagă în seamă doar atunci când vrea o favoare de la ei.

Ar trebui să lăsăm copiii să se bucure de copiărie, să nu le împărțim lumea în alb și negru, să-i lăsăm să fie copiii cât de mult timp…

Amintiri: bunicii

AmintiriBunicii erau 4. Câte 2 din partea fiecărui părinte. Locuiau la țară. În sate diferite. Orașele în care locuiau copiii le vizitau rar… Când li s-au născut nepoții s-au bucurat. Nepoții au crescut la bunici; unii mai mult, alții mai puțin.

Bunicii erau diferiți. O bunică făcea pâine în cuptor. Cealaltă bunică făcea prăjituri. Un bunic avea grijă de vie; celălalt bunic avea grijă de animale.

Gospodăriile bunicilor erau pline. Bunicii aveau găini și vaci. Ai mamei aveau un câine. Câinele fusese adus pentru una dintre nepoate. Când nepoții veneau în casa bunicilor, câinele era primul care-i auzea și alerga spre sat să-i întâmpine. Părinții tatei aveau și pisici. Numele lor, numele câinelor s-au șters din amintiri.

O bunică știa o poveste cu un prinț prefăcut în cerb. În casa celorlalți bunici o nepoată, care abia învața să citească, lectura o carte cu sfinți sau cu povești.

Când nepoții erau mici, bunicii nu păreau speciali. Toți copiii aveau bunici. Toți bunicii stăteau la țară. Toți copiii se duceau sâmbăta sau în vacanțe la bunici.

Când nepoții au crescut, bunicii au devenit speciali. Dar bunicii nu mai erau. Întâi s-au dus bunicii. Apoi bunicile. S-au dus în grabă, fără să dea cuiva de veste. Fără să-i lase pe copii sau pe nepoți să-și ia rămas bun.

Astăzi, copiii devin la rândul lor bunici. Nepoții au crescut mari. Unii au copiii, iar alții învață ori muncesc. Casa bunicilor e aproape întotdeauna goală. Dacă bunicii ar mai fi trăit, casa lor ar fi fost plină. Dar bunicii nu mai sunt. Pe ei i-au băgat în gropi adânci. Numele lor a fost scris pe cruci  și li s-au zidit morminte. Din când în când, copiii aprind lumânări în amintirea lor. Iar nepoții… nepoții se uită câteodată la pozele cu bunicii și încearcă să și aducă aminte.