Amintiri: bunicii

AmintiriBunicii erau 4. Câte 2 din partea fiecărui părinte. Locuiau la țară. În sate diferite. Orașele în care locuiau copiii le vizitau rar… Când li s-au născut nepoții s-au bucurat. Nepoții au crescut la bunici; unii mai mult, alții mai puțin.

Bunicii erau diferiți. O bunică făcea pâine în cuptor. Cealaltă bunică făcea prăjituri. Un bunic avea grijă de vie; celălalt bunic avea grijă de animale.

Gospodăriile bunicilor erau pline. Bunicii aveau găini și vaci. Ai mamei aveau un câine. Câinele fusese adus pentru una dintre nepoate. Când nepoții veneau în casa bunicilor, câinele era primul care-i auzea și alerga spre sat să-i întâmpine. Părinții tatei aveau și pisici. Numele lor, numele câinelor s-au șters din amintiri.

O bunică știa o poveste cu un prinț prefăcut în cerb. În casa celorlalți bunici o nepoată, care abia învața să citească, lectura o carte cu sfinți sau cu povești.

Când nepoții erau mici, bunicii nu păreau speciali. Toți copiii aveau bunici. Toți bunicii stăteau la țară. Toți copiii se duceau sâmbăta sau în vacanțe la bunici.

Când nepoții au crescut, bunicii au devenit speciali. Dar bunicii nu mai erau. Întâi s-au dus bunicii. Apoi bunicile. S-au dus în grabă, fără să dea cuiva de veste. Fără să-i lase pe copii sau pe nepoți să-și ia rămas bun.

Astăzi, copiii devin la rândul lor bunici. Nepoții au crescut mari. Unii au copiii, iar alții învață ori muncesc. Casa bunicilor e aproape întotdeauna goală. Dacă bunicii ar mai fi trăit, casa lor ar fi fost plină. Dar bunicii nu mai sunt. Pe ei i-au băgat în gropi adânci. Numele lor a fost scris pe cruci  și li s-au zidit morminte. Din când în când, copiii aprind lumânări în amintirea lor. Iar nepoții… nepoții se uită câteodată la pozele cu bunicii și încearcă să și aducă aminte.

Quote

În ultimul timp, când aud de războaie, revolte, sau orice alt tip de încăierări, nu mă mai gândesc nici la istorie, nici la bani sau puteri mondiale, nici la soldaţi morţi ci mă gândesc la cei nevinovaţi şi în special la copiii care au murit doar pentru că erau acolo. Iar noi avem pretenţia de a ne numi lumea civilizată; suntem atât de civilizaţi încât îi transformăm în statistici şi ne bucurăm când spunem că victimele colaterale au fost puţine.

!

Despre educaţia incluzivă

Educaţia nu trebuie să ceva privilegiat, de care au parte doar cei aleşi. Educaţia este pentru toţi, mici sau mari, tineri sau bătrâni, obişnuiţi sau cu dizabilităţi.
Faptul că un copil nu este ca ceilalţi nu este un motiv întemeiat pentru a-l împiedica să meargă la o şcoală obişnuită. Bineînţeles, transformarea unei şcoli obişnuite într-o şcoală incluzivă este un proces lung şi costisitor, dar avantajele pe termen lung sunt cu mult mai importante.
Datoria noastră este să luptăm împotriva falselor motive, a mentalităţilor învechite a prejudecăţilor. Trebuie să susţinem, prin orice mijloace, integrarea tuturor copiilor în şcoala. Oamenii adevăraţi se formează doar prin educaţie, iar educaţia adevărată nu este formată doar din activităţi în care înveţi să scrii sau să citeşti.
Educaţia adevărată îţi dă şansa să devii OM, să-ţi asumi responsabilităţi, să îţi respecţi obligaţiile şi să fii parte integrantă a societăţii.

„Toţi oamenii sunt diferiţi”

2 Aprilie -Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului

Când încercam să-l facem să înţeleagă diferenţa dintre el şi ceilalţi copii sau, mai târziu, ceilalţi adolescenţi sau tineri, el spunea: „Toţi oamenii sunt diferiţi”

Şi cu noi M devenise foarte înţelegător, răbdător, când ne vedea lucrând nu ne întrerupea, timid, decât ca să ne întrebe când credeam că vom termina, subînţelegând că după aceea vom avea timp şi pentru el.

„Dimineţile, M, mai ales după un somn bun, pare a nu mai avea nevoie de prezenţa unuia dintre părinţii săi, de «oglinda vie» a unui spectator atent şi afectuos în faţa căruia să-şi joace jocurile lui singuratice.

Caracterul lui a fost de la început frumos, în ciuda nenorocirilor care s-au abătut asupra lui, şi a devenit din ce în ce mai frumos, dureros de frumos pentru noi, îngăduitor şi strict totodată, de o bunătate care iradia din mijlocul suferinţelor lui tăcute, de o bunătate care se confunda din ce în ce mai mult cu fericirea. în acest sens fundamental, M a fost, cred, fericit…

Fragmente, Portretul lui M, Matei Călinescu

Autism

Carte frumoasă, cinste cui te-a deschis

Eşec! Acest cuvânt sintetizează rezultatele simularea bacalaureatului şi a examenelor naţionale. Vor apărea indivizi care vor da vina pe programă, pe stres, pe scriitorii care nu au avut ce face şi au scris cărţile alea atât de lungi în loc să scrie articole de can-can, pe zei, dar mai ales pe profesori. Indivizii care dau vina pe profesori, pentru erorile loazelor lor, sunt preferaţii mei. Aceştia dau vina pe profesori pentru că elevii lor nu ajung la şcoală, pentru că beau, pentru că fumează, pentru că învaţă, pentru că nu-şi iau examenele.

Dragi părinţi care daţi vina pe profesori pentru toate eşecurile copiilor voştri,

Pot să accept că există profesori cu idei învechite, profesori care insistă să predea şi lecţii nefolositoare, profesori irascibili, profesori plictisitori, profesori cum-vreţi-voi. Dar vă spun eu, există şi profesori care aproape se roagă de loaza ta să vină la şcoală, care vor să-l ajute pe elev să înveţe, care ştiu că în fiecare copil există şi un lucru bun, profesori care ştiu cum să-i facă pe copii să înveţe, profesori care-ţi respectă copilul mai mult decât o faci tu.

Apoi, aşa cum există profesori buni şi profesori mai puţin buni există şi elevi buni şi elevi mai puţin buni. Dar, tu părintele, îţi consideri copilul, oricum ar fi el, un geniu. Totuşi, vedeai că nu-i deloc un geniu. Poate învăţa mai încet decât ceilalţi, poate nu putea învăţa deloc la o anumită materie, poate nu-i plăcea liceul la care l-ai trimis. În loc să-ţi accepţi copilul aşa cum este el, ai încercat să-i plăteşti ore suplimentare; bineînţeles, nu l-ai transformat într-un olimpic. Dar, în ochii tăi, copilul era un geniu. Aşa că ai început să cauţi alţi vinovaţi. Copilul nu era vinovat, tu nu erai vinovat. Cine mai rămâne? Bineînţeles, ai găsit vinovatul: profesorul. Individul ăla, care toată ziua stă pe scaun şi citeşte dintr-o carte nu l-a ajutat pe Guliţă al tău să devină olimpic. Nesimţitul ăla nu intra în bar să-i arate copilaşului unde este şcoala. Nici măcar nu-l lăsa să fumeze o ţigară, să scape copilaşul de stresul cauzat de şcoală. Şi pe deasupra, îi mai dă şi teme.
Mai ai şi pretenţia ca profesorul să se facă respectat. Dar tu, acasă, când vezi că piciul, în clasele primare fiind, se apucă de teme, te apuci să o înjuri pe profesoară (”iar v-a dat teme vaca aia” sau ”cretinul ăla crede că eu am chef să desenez cu tine linuiuţe şi bastonaşe” sau ”de aia te-am dat la şcoală, să te înveţe ăia, că doar nu-s eu profesor”) pentru că i-a dat teme şi din cauza ei, tu eşti nevoită să îţi anulezi programarea la cosmetică. Apoi, mai ai grijă să-i aminteşti că ”unii au ajuns domni şi fără atâta şcoală” sau că ”şcoala îl prosteşte pe om”. Dacă odrasla ta strigă la profesor consideri că doar şi-a făcut cunoscut punctul de vedere, dar dacă profesorul ridică puţin vocea, copilul tău a fost traumatizat. Apoi, când profesorul îi cere să scrie un referat cu mânuţa lui şi nu să-l aducă imprimat te revolţi că profesorul nu foloseşte metode moderne de predare. Dacă îl pune să facă o prezentare PowerPoint îl acuzi că din cauza profesorului, Guliţă îşi strică ochii. Dar, când Guliţă stă 7 ore pe Facebook sau joacă Candy Crush eşti bucuros că mai poate copilaşul să se relaxeze.

Dragi părinţi, nu uitaţi că profesorul nu are datoria de a-ţi convinge copilul să meargă la şcoală. Profesorul are o programă de respectat; degeaba ar vrea el să predea tabla înmulţirii în clasa a XII-a, dacă atunci trebuie să predea axiomele. Degeaba vor elevii să citească Twilight, dacă la bacalaureat se dă Ion. Şi degeaba îi este predată unui elev o lecţie de 10 ori, dacă el nu are bunăvoinţa să citească lecţia măcar o dată.

Şi încă ceva. Nu avem toţi nevoie de facultate şi nici de un liceu teoretic în care avem 10 ore de limbi străine sau 10 ore de fizică. Unii tineri vor să fie mecanici, tâmplari sau agricultori. Dacă voi, părinţii, sunteţi medici, avocaţi sau aveţi firme cu milioane de euro profit, nu înseamnă că odrasele voastre vor acelaşi lucru. Se pot câştiga o grămadă de bani şi din alte meserii pe care voi nu le consideraţi bune pentru copilul vostru. (”Cum să fie Guliţă tâmplar, să fim de râsul tuturor?”). Sau dacă voi sunteţi tâmplari, mecanici auto sau femei de serviciu, de ce nu-l lăsaţi pe copil să-şi urmeze visul de a ajunge medic ori fotograf (Da` cum să mergi tu, Guliţă, la Drept? Acolo se intră numai pe pile, intră numai copiii avocaţilor, nu şi ăştia ca noi).

Dacă mă întrebaţi pe mine, reuşita unui copil ţine de părinţi, de profesori, dar şi de el însuşi. Dacă părinţii îi vor blama pe profesorii, nu le vor acorda respectul cuvenit, dacă profesorii vor deveni din ce în ce mai dezinteresaţi de elevii lor, cei din urmă, copiii, vor începe să se autovictimizeze, să se considere neînţeleşi de toată lumea şi mai ales să-şi piardă respectul pentru societate şi pentru viitor.

Dragi părinţi, când sunteţi frustraţi nu începeţi să-i înjuraţi pe profesori.
Dragi profesori, când sunteţi nemulţumiţi de elevi, nu-i ignoraţi şi nici nu le daţi nota 5 doar pentru a scăpa de ei.
Dragi elevi, în ciuda a orice auziţi sau vedeţi, respectaţi-vă profesorii!